Daily Archives

2 Articles

Lifestyle

Pumni de otel, o poveste impresionanta in ring de box

Posted by Claude Mckinney on
Pumni de otel, o poveste impresionanta in ring de box

“Pumni de otel” este o productie DreamWorks despre curaj, despre a doua sansa, dar mai presus de orice, o poveste de regasire pentru trei suflete pierdute. Acestea se aliaza pentru a razbi intr-un univers din viitorul apropiat, in care boxul devine un sport practicat de roboti automati gigantici.

Charlie Kenton (Hugh Jackman) este un fost boxer care traieste acum intr-o lume care nu i se potriveste, in care meciurile de box au loc intre roboti automati, deoarece setea de violenta a publicului depaseste ceea ce atletii muritori pot oferi. Fara lupte si fara alte mijloace, Charlie este obligat sa devina la randul lui un promotor al acestor lupte si sa-si castige existenta prin imbinarea robotilor ieftini, pe care apoi sa ii ghideze in ringul de lupta.

Intriga se complica odata cu aparitia lui Max (Dakota Goyoco), fiul instrainat al lui Charlie, in varsta de 10 ani, care revine pentru o perioada determinata in viata tatalui sau. In acest fel, legatura rupta dintre tata si fiu se reface, iar cei doi se aliaza pentru a reconstrui si antrena un robot dezafectat, pe care urmeaza sa-l transforme intr-un adversar de box.

Charlie primeste astfel o ultima sansa de a reveni in ringul de box, iar Max descopera ca, indiferent daca pierde sau castiga, viata i-a rezervat mai mult decat s-a asteptat vreodata. Explorand profunzimile scenariului, regizorul Shawn Levy explica: “Personajele principale – tatal, fiul si un robot – sunt cu totii fiinte abandonate. Toti trei au fost dati la o parte si uitati. Substanta acestei povesti este felul in care acest trio isi urmeaza sansa de revenire”.

Distributia este una remarcabila. Motivand alegerea acestui rolul, Hugh Jackman declara: “Sunt un mare fan al sportului, asadar ideea robotilor boxeri m-a fascinat. Si, desigur, este povestea unui erou care are sanse mici de victorie, dar in final castiga pentru ca are sufletul mare. Este cu siguranta un film care te face sa te simti bine.”

Dincolo de povestea emotionanta care imbina tehnologia de ultima generatie cu emotiile specifice oamenilor, filmul beneficiaza si de efectele speciale impresionante folosite in construirea robotilor, personaje care au la baza luni intregi de munca si o atentie deosebita la detalii.

Regizorul Levy povesteste despre tehnologia care sta la baza filmului: “Am luat tehnologia care a fost inventata practic pentru ‘Avatar’ si am facut ceva putin diferit cu ea. ‘Avatar’ a luat capturi de miscare din jocul actoricesc si le-a pus intr-o lume virtuala. Noi luam captura de miscare din jocul actoricesc si o punem inapoi in lumea reala.”

“Vreau ca publicul sa fie constient de faptul ca acestia nu sunt roboti science-fiction, desi filmul porneste de la o premisa science-fiction. Robotii sunt ceva ce ne place sa credem ca ar fi putut fi construiti de oameni – le-am oferit fragilitate si umanitate intr-un fel care ne aminteste de antecedente precum “Gigantul de Fier” sau Wall-E.”

Indiferent de cea mai potrivita incadrare a genului, acesta este unul dintre filmele pe care nu trebuie sa le ratezi toamna aceasta. Din 7 octombrie, in cinematografele din tara, te aspteapta “Pumni de otel”.

Timp liber

Kuala Lumpur. Marimile unui vis

Posted by Autentici Autentici on
Kuala Lumpur. Marimile unui vis

S-a spus de prea multe ori ca uluitoarea Capitala a Malaysiei este americanizata. Sau ca incearca sa copieze Bangkok-ul, de parca cineva cu un creion urias in mana i-ar putea trasa conturul, l-ar decupa si apoi lipi peste metropola din Peninsula Malay. Kuala Lumpur este un oras tanar, cu ochi de batran.

Vezi grandoarea, dar nu uiti durerea si saracia din Klang Valley. Simti exuberanta si zambetele, adulmeci mirosurile grele ale fierbintelii, atingi zidurile limpezi si aurite ale unui templu. Dincolo de acestea este vorba despre visuri. Sau, mai bine zis, despre marimea acestora…

Kuala Lumpur. Istoria.

In anul 1850, cativa muncitori chinezi au deschis mine de argint la Ampang, Pudu si Batu, pe malul unui rau noroios. S-au dezvoltat treptat, au devenit o ‘banda’ de gangsteri si au infiintat un oras de frontiera. Insa conducerea chineza si problemele interne (epidemii, focuri, ape nervoase) nu au ajutat prea mult la dezvoltarea zonei.

In cel de-al doilea razboi mondial, Kuala Lumpur a fost cucerita de Armata Imperiului Japonez, sub conducerea careia a ramas pana la venirea britanicilor, in 1945. Dupa ani de dezvoltare si inflorire, Malaysia si-a castigat independenta in 1957. Kuala Lumpur insa nu a fost ferita de miscarile sociale, care au culminat in anul 1969 cu asa numitul May 13 Incident, cand chinezii s-au rasculat impotriva malaysienilor si au murit multi oameni nevinovati. Nici anul 1998 nu a fost scutit de miscari politice si instabilitate. Cu toate acestea, in prezent, Malaysia este o tara libera. Iar Kuala Lumpur pare dornica sa se inalte spre cer, sa respire – in sfarsit.

Kuala Lumpur. Imaginea.

“Welcome to Kuala Lumpur”, a rostit stewardeza simplu, insa mie imi tremurau genunchii. Dupa un drum de 28 de ore, am inghitit nodul nerabdarii si am ramas in scaun privind aeroportul luminat discret. Cele 8 ore de zbor de la Doha imi inghetasera oasele, iar dupa ce am trecut de vama si formalitati si am iesit in aerul malaysian, am simtit ca traiesc din nou.

Un aer fierbinte, nemiscat, negru ca smoala, m-a inconjurat in acel aeroport imens, aflat atat de departe de lumea mea. Un autobuz fara lumini m-a purtat printr-un oras de abanos, cu stele pe care le ghiceam prin geamul murdar. Eram prea obosita sa simt vreo frica. Insa imi dozasem puterile si asteptam sa se intample ceva. Orice.

Imediat dupa un pod, am zarit turnurile Petronas si mi-am exprimat admiratia in acel autobuz, cu voce tare, gatuita de emotie. Lumea s-a intors zambitoare spre mine, erau plictisiti de manifestarile absurde ale turistilor. Insa eu eram fericita. Pur si simplu, treaza si fericita.

Imaginea pe care mi-a transmis-o Capitala Malaysiei este una duala – pe de o parte este stralucirea: turnurile, zgarie-norii, sarbatorile, noptile instelate, zambetele localnicilor, iar pe de alta parte este neputinta: casele mizere, magazinele cu obloane ruginite, lacatele, jafurile, pietele cu chinezarii ieftine, sobolanii, mancarea infecta de pe strazi, podurile mirosind a urina, caldura care arde tot, insa nu transforma.

Eu m-am indragostit de Kuala Lumpur la miezul noptii, pe Simphony Lake, in parcul elegant si inmiresmat de la poalele turnurilor Petronas. Am suspinat in drumul spre Batu Caves si spre Melaka, unde casele oamenilor aratau ca dupa razboi. Si i-am judecat pe acei oameni prin prisma europeanului care are. M-am reindragostit de Kuala Lumpur cand am privit-o de sus, din Luna Bar. Iar cand am coborat pe pamant, m-am ratacit, am umblat ore in sir pe strazi, dincolo de miezul noptii, acolo unde caldura se infrupta din umbre. M-am regasit in patul de hotel, uimita ca pot avea un astfel de oras. Uimita ca mai sunt.

Kuala Lumpur. Visele.

Am cunoscut in Kuala Lumpur cativa oameni: soferi de taxi joviali si corecti, receptioniste malaysiene entuziaste, vanzatori chinezi smecheri, un director de hotel care mi-a sarutat mana cu un gest lenes si britanic, turisti de toate natiile, indieni din temple, cu ochii dusi si vorba rara, indonezieni care trec cu privirea prin tine. Toti traiesc in acest oras mare, toti invata libertatea in fiecare zi. 

Toti isi doreste cate ceva pentru Kuala Lumpur: sa fie preturi mai mici, sa nu mai fie atat de mult trafic, sa fie caldura mai suportabila, sa fie mai curat, sa fie pace. Insa peste aceste visuri, intervin nuantele intime, personale. O proprietara de galerie de arta mi-a marturisit ca si-ar dori ca fiul sau sa mearga la studii in Europa. Un sofer de taxi a suspinat dupa iubita sa din Bali, iar un batran cersetor se intreba mereu si mereu ce e viata si de ce avem nevoie de bani pentru haine si mancare, de ce lucrurile simple nu raman simple.

Oamenii, in general, nu isi pun intrebari cu voce tare decat daca sunt nebuni sau… nu le pasa. Intrebarile nasc suspiciune si dispret. Esti judecat dupa marimea visului tau – cu cat este mai inalt, cu atat mai mari vor fi dezamagirile celor apropiati si ale celor care te invidiaza. Daca nici macar nu visezi sa faci pasi laterali, atunci esti privit cu ingaduinta si esti acceptat, pentru ca asa este rostul lumii. Sau cel putin, asa considera unii.

Visele unui mare oras sunt dospite din firmiturile de vis ale fiecarui om care traieste pe strazile sale. Locuitorilor din Kuala Lumpur li s-a spus ani la rand sa gandeasca in stil britanic, apoi li s-a luat acest privilegiu si li s-a dat o libertate pe care n-au stiut s-o masoare si s-o contablizeze. Se bucura fara doar si poate de ea. Sunt mandri. Sunt patrioti. Insa uneori amesteca lucrurile. Isi vand visele la colt de alee intunecoasa. In piete, amusina turistii cu bani, crezand ca pot sa le ia ceva din statut si avere. In parcul central au ridicat turnuri care au inspirat Hollywood-ul. Au mall-uri ca-n Dubai si Paris. Au hoteluri de o decandenta regala. Insa cei mai fericiti dintre ei nu au nimic. La fel ca peste tot in lume, goana dupa bani te saraceste si te imbatraneste inainte de vreme.

Cei mai fericiti oameni pe care i-am intalnit gandeau dincolo de ograda lor. Facusera lucruri in viata. Iesisera din tipare. Isi asumasera riscuri uriase, caderi ametitoare, valuri de groaza si celebritati nedorite. Schimbau ceva in oras incepand din casa lor. Incepand, mai ales, din inima lor.

Kuala Lumpur. Concluzie.

Kuala Lumpur este un oras tanar, cu ochi de batran. Este inutil sa vorbesti despre saracie, despre preturi, despre ploi si despre trafic. Este inutil sa vorbesti despre el, ca oras. Trebuie sa mergi acolo si sa-ti asumi un vis. Oricat de mare iti permiti!