Mirosul de peste crud imi inunda narile. E sase dimineata in Muscat, ora la care pescarii inca isi mai aranjeaza tarabele improvizate din portul Muttrah. Pe marginea unui camion, patru toni sunt aliniati de la cel mai mic la cel mai mare. Mai incolo, alti cinci sunt expusi pe asfalt. Harsaitul unui roabe ma pune in alerta. Dupa un drum lung si o noapte nedormita n-as vrea sa sfarsesc in mijocul unei gramezi puturoase de peste.

Asa a inceput incursiunea mea de cinci zile in Oman. De pietele de peste nu mi-e neaparat dor. Sunt un spectacol fascinant, un furnicar cu o duhoare care nu mi-e draga. Insa am avut parte si de alte experiente care la nici o saptamana de la intoarcerea acasa ma fac sa oftez dupa tarisoara din Golf.

Silueta palmierilor la rasarit

Abia puteam sa-mi tin ochii deschisi. Eram treaza de mai bine de 24 de ore, dintre care ultimele noua petrecute prin avioanele Qatarului si aeroporturi. Noroc cu scurta oprire in Doha, la Qatar Airways Premium Terminal, care m-a mai pus putin pe picioare. La patru dimineata, cand am ajuns la Grand Hyatt Muscat, era mult prea devreme chiar si pentru early check in. Asa ca ne-am refugiat pe plaja, unde soarele picta deja cerul in nuante de rosu si portocaliu.

Plaja incepuse sa prinda viata. Sunetul ritmic al valurilor era acompaniat de lipaitul oamenilor care faceau jogging inainte de a merge la lucru. Iar pe margine, trei palmieri singuratici se oglindeau melancolici in piscina. 

Mesele servite pe podea

Am mers in Oman fara sa ma documenez ca la carte despre desinatia mea. Traiam cu impresia ca bucataria omaneza are puternice influente arabe. Ma imaginam mancand hummus, babagannouj, labne sau mutabal si mi-era o pofta de numa, numa.

Realitatea a fost alta. Mancarea omaneza aduce mult mai mult cu cea indiana, iar curry-ul e la loc de cinste in preparate. N-a fost rea, doar diferita fata de asteptari. Totusi, usoara dezamagire a fost rapid inlocuita de entuziasm atunci cand ne-am asezat pe jos si am mancat de pe podeaua acoperita cu un plastic de unica folosinta. Un plus de autenticitate nu strica niciodata.

Limonada cu menta

Stiu, suna banal. O gasesti in orice bodega romaneasca. Insa lemon mint-ul lor e Dumnezeiesc, cu D foarte, foarte mare! O idee mai dulce, o idee mai densa si mult mai aromata. A fost remediul perfect pentru zilele toride de-acolo.

Plimbarile prin Souk

Souk-ul este bazarul omanez, un loc plin de culoare si de barbati care te ademenesc cu tot felul de produse locale si nu prea. Esarfe pastelate, parfumuri dulci, imbracaminte colorata, cu zorzoane, rochii negre, lungi pana in pamant – pe acestea le-as incadra la locale. Insa am vazut si multe produse made in China, clar. Depinde prin ce zona a bazarului ajungeam.  Vestea buna e ca pe langa turci, egipteni sau tunisieni, barbatii din Oman sunt niste domni. Nu ne-au hartuit, n-au fost exagerat de insistenti, nu ne-au tras in magazinele lor. S-au multumit doar sa faca doi – trei pasi alaturi de noi, incercand sa ne atraga atentia. Daca vedeau cel mai mic semn de interes, prindeau curaj. Daca nu, te lasau in pace.

Difuzoarele moscheilor rasunand la ceas de seara

Cei din Oman iau rugaciunile zilnice foarte in serios. La un moment dat l-am vazut pe Ahmed, ghidul nostru, schimbat la fata, nerabdator. Eram in masina, pe drum spre casa. Ne lungisem cu excursia ceva mai mult decat ar fi trebuit. L-am intrebat daca a patit ceva sau daca e ingrijorat ca cei de la firma il vor mustra. El ne-a zambit. Nu, nu era ingrijorat. Pur si simplu mai erau cateva minute pana la ora de rugaciune. A fost foarte bucuros cand i-am zis ca putem opri unde vrea el ca sa-si faca rugaciunea. Apropos de credinta lor neclintita, Omanul mi-a oferit, chiar inainte de a pleca, un moment-uau-de-n-o-sa-l-uit-prea-curand. Stateam pe balcon, incercand sa memorez imaginea Muscatului noaptea. Din departare se auzeau, foarte clar, rugaciunile de la doua moschei diferite. Erau foarte putin decalate, ca si cum una ar fi inganat-o pe cealalta si impreuna completau perfect imaginea pe care vroiam sa o iau cu mine din Oman.

Delfinii la picioarele mele

Cand am auzit ca o sa mergem sa vedem delfinii in mediul lor natural, am fost putin neincrezatoare. O sa am nevoie de binoclu ca sa-i zaresc? Care-i rata de succes a plimbarilor astora cu barca?

Prima data i-am zarit in departare, langa o multime de alte barci. Dupa care au disparut. Cel care era la carma barcii ne-a explicat ca se sperie de zgomotul motoarelor si se indeparteaza. A facut cateva manevre, am mai mers cateva minute vazand in departare triunghiulete de delfini, dupa care a oprit motorul si am asteptat.

La scurt timp, grupuri grupuri de delfini sareau pe langa barca. Cate trei, cate patru, isi lua elan si de-odata vedeam cum botul li se desprinde de luciul apei, descriind un semicerc timid in aer. Musai de incercat, daca ajungeti prin Muscat!

Dune bashing

O alta experienta incredibila a fost plimbarea pe dune cu un 4×4. Dupa o scurta oprire la vulcanizare, pentru dezumflarea partiala a rotilor, ne-am avantat prin nisip. O data il vad pe Ahmed ca trage de volan, masina da sa se rastoarne si un val de nisip acopera geamurile din lateral si aproape tot parbrizul. Am impresia ca masina sfideaza legile fizicii, iar adrenalina e la cote inalte. Nu ne rasturnam. Ahmed merge mai departe acompaniat de chiotele noastre mai entuziaste sau mai disperate, dupa caz.

Pufaitul din Sisha

Sisha (sau narghileaua, cum mai e cunoscuta pe la noi) ma duce cu gandul la pernute colorate, briz briz-uri si muzica arabeasca pe fundal. Cand am incercat-o in Muscat, in loc de pernute colorate aveam scaune albe de plastic, iar muzica era inlocuita de zgomotul valurilor care se spargeau aproape de mal.

Stateam pe o terasa fara pretentii, pe malul marii, plina cu localnici. Un baiat se plimba printre mese, cu o galeata cu carbuni si inlocuia bucatile incandescente acolo unde era cazul.Am redescoperit placerea de a pufai aburii aromati si mi-am pastrat convingerea ca aroma de mere e cea mai sigura alegere pentru narghilea.

Furtuna de nisip din desert

Cu esarfa cumparata din Souk pe post de turban strans bine in jurul capului am inaintat pe duna. Chiar si cea mai usoara adiere se transforma intr-o mica biciuire cu nisip. Dupa nici cinci minute s-a dezlantuit vantul. Vedeam o perdea groasa, galbuie oriunde ma uitam. Apoi nu mai vedeam nimic. Aveam nisip in ochi, in urechi, pe dinti, parca-mi intrase si-n maruntaie. M-am ambitionat sa raman afara, sa surprind apusul din desert. Visam la el de ceva vreme, nu puteam renunta asa usor! Am descoperit ca daca stau cocotata pe varful unei dune, capul imi ajunge deasupra nisipului turbat. Din pacate am aflat asta un pic prea tarziu pentru camera foto, care si-a dat obstescul sfarsit inainte de a imortaliza apusul. M-am consolat cu ideea ca oricum n-a fost foarte spectaculos. Din cauza furtunii, cerul nu s-a vazut clar si mai mult am intuit nuantele rosiatice. Dar a meritat!

Siluetele albe de pe strazile din Muscat

In Oman, weekendul tine de vineri pana sambata, in loc de sambata – duminica. Intr-o vineri dupa masa, in taxiul care urma sa ne lase in zona Muttrah, ne intrebam cum isi petrec cei de aici weekendul, cum se distreaza. Pe faleza ne-am gasit raspunsul: sprijinind balustrada care-i desparte de mare, stand la soare si discutand in grupuri, grupuri. La o usoara adiere vedeai dishdashele albe (un fel roba cu maneci lungi), in care erau mai toti imbracati, fluturand discret. Chiar si in zilele lucratoare era placut sa-i urmaresti misunand prin oras, in portul lor traditional. Ce m-a uimit, totusi, a fost imaginea unui barbat imbracat in dishdasha cu o tableta in mana, fotografiind, zelos, panorama din fata lui. Parea un portret fidel al Omanului din ziua de azi – o tara care incearca sa gaseasca un echilibru intre traditional si modern. 

Undeva prin octombrie anul trecut ma pregateam sa plec in vacanța. Sunt stabilit in China de ceva vreme, iar octombrie e timpul unei sarbatori majore in China și un moment prielnic pentru a calatori.

Cum calatoritul in China in timpul unei sarbatori majore este de evitat, am cautat sa plec in afara, inițial cu gandul la Japonia. Din pacate, tensiunile intre China și Japonia au crescut in perioada respectiva și ar fi fost destul de dificil sa obțin viza pentru iubita mea (ea avand cetațenie chineza). Cu fara prea mult timp ramas, a trebuit sa imi schimb planurile rapid și sa caut o alternativa.

Alternativa s-a nimerit a fi Insulele Maldive.

Trebuie sa menționez ca nu am avut timp sa planuiesc nimic și majoritatea hotelurilor erau deja ocupate, dar am avut noroc cu o agenție turistica chineza care a avut o anulare de ultim moment și ne-a sunat inapoi (inital nu ne-au putut oferi nimic). In ceea ce privește costul…. destul de mult :)…dar asta e…merita o data pe an.

Și uite așa, pe ultima suta de metri, am plecat spre Insulele Maldive – catre stațiunea Adaaran Hudhuranfushi.

Dupa vreo 6 ore și ceva de zbor, am aterizat pe aeroportul din Male. De aici, dupa ce am ieșit din aeroport, a trebuit sa gasesc standul hotelului la care eram cazat și sa iau șalupa catre insula. In funcție de distanța pana la insula, fiecare hotel aranjaza șalupa sau hidro-avion de la aeroport catre hotel. In general, hotelurile prefera sa nu faca calatoria cu barca / hidro-avionul gol, așa ca te cam forțeaza sa aștepți și alți turiști și zborurile lor, pana se ocupa toate locurile. Poate fi destul de frustrant sa aștepți o ora a-“ doua, dupa un zbor lung, pana se aduna toata lumea, ca intr-un final sa pleci spre hotel.

Așa și noi, dupa ceva așteptat am plecat spre hotel. Era in jur de unu noaptea și oceanul era destul de agitat, dar trebuie sa recunosc ca entuziasmul era la maxim. Nu a trebuit sa ma ocup de bagaje, angajații s-au ocupat de tot. Ne-am cazat destul de repede, am fost așteptați la recepție cu un suc rece de fructe, lumea politicoasa, zambitoare și totul a mers rapid.

Pachetul pe care l-am avut includea o parte din sejur cazare intr-o vila pe plaja, iar restul intr-o vila pe apa. Direct o sa menționez, vila pe apa este o experiența incredibila. Nici nu se compara cu cea de pe plaja.

Nu cred ca m-am gandit vreodata la ce inseamna cu adevarat noțiunea de „paradis tropical” pana nu am ajuns aici. Insula era destul de mica (are un singur hotel), in jur de vreo 20 de minute de mers de la un capat la altul și asta e un lucru bun. Nu știu cat o sa pot sa exprim eu in cuvinte, sper ca pozele o sa ajute mai mult, dar nu m-am simțit niciodata atat de liniștit și deconectat de toate precum aici.

Fiecare persoana cauta altceva intr-o destinație turistica și Insulele Maldive nu ofera diversitate in ceea ce poți sa faci, nu  prea ai ce sa vizitezi sau sa vezi. Pe insula, hotelul oferea excursii de cateva ore in capitala Male sau diverse escapade pe ocean (vazut delifini, cina romantica, etc.), snorkeling, scudundari, dar cam asta e  tot. In schimb, daca vrei sa stai la soare și sa nu faci absoult nimic, e locul perfect.

In general, contactul intre turiști și populația locala nu este incurajat. Mare parte din insule sunt pur turistice, unde singurul contact cu localnicii sunt anagajatii hotelului. O alte parte din insule sunt doar pentru populația locala, iar vizita lor nu este incurajata,  singura excepție ar fi capitala Male, unde poți sa faci o escala scurta pentru suveniruri și un tur al insulei.

Cum scopul nostru era sa ne relaxam și sa ieșim un pic din mediul de la serviciu, calatoria asta a fost exact ce ne trebuia. Nimic nu e mai frumos decat sa dormim afara pe balconul vilei, inconjurat de ocean și in sunetul valurilor și sub cerul plin de stele. Sau trezitul de dimineața și intrat direct in apa de pe balcon.

Aș putea incheia cu ceva sfaturi. Exista cultura de „bacsis”, in general 1 dolar e rata. Hotelul poate sa iți schimbe bancnote mari in bancnote de 1 dolar in caz ca ai nevoie. Restaurantele funcționeaza pe un model ciudat, unde o masa iți este atribuita ție pe durata intregii șederi și nu ai voie sa o schimbi, deși rastaurantul poate e gol la momentul respectiv. Mai poți sa ai și surpriza sa iți gasești masa ocupata, mai ales daca ai uitat sa lași bacșiș, și nu vor sa te lase la alta masa. Citisem despre asta prin review-uri dar mi s-a intamplat și mie o data, in a doua zi, și poate sau nu legat de faptul ca nu am lasat 1 dolar pe masa in ziua precedenta.

Totuși trebuie sa-i menționez și pe cei care ne-au servit cu multa placere și care au refuzat sa primeasca bacșiș. „All inclusive” merita pentru ca iți da acces in orice moment la barul de pe plaja și la toate standurile de bauturi. Vila de pe apa este „must have”, deși nu este recomandata pentru cei care calatoresc cu copii mici.

Fiecare insula are un anumit specific. E bine de facut un pic de cercetare inainte in funcție de ce iți place sa faci: surfing , snorkeling, diving, etc, pentru ca fiecare insula are un specific. Spre exemplu insula pe care am stat noi era era recomandata pentru surfing și snorkeling. Apa era foarte clara și plina de vietați marine. Insulele mai mari pot fi galagioase, așa ca e bine sa te orientezi catre o insula mica cu foarte puțini turiști.

Intr-un final, pentru noi a fost o vacanța perfecta, cu unele din cele mai frumoase rasarituri și apusuri de soare pe care le-am vazut, cu foarte multa liniște și relaxare, un adevarat paradis, o mica insula in mijlocul oceanului.

S-a spus de prea multe ori ca uluitoarea Capitala a Malaysiei este americanizata. Sau ca incearca sa copieze Bangkok-ul, de parca cineva cu un creion urias in mana i-ar putea trasa conturul, l-ar decupa si apoi lipi peste metropola din Peninsula Malay. Kuala Lumpur este un oras tanar, cu ochi de batran.

Vezi grandoarea, dar nu uiti durerea si saracia din Klang Valley. Simti exuberanta si zambetele, adulmeci mirosurile grele ale fierbintelii, atingi zidurile limpezi si aurite ale unui templu. Dincolo de acestea este vorba despre visuri. Sau, mai bine zis, despre marimea acestora…

Kuala Lumpur. Istoria.

In anul 1850, cativa muncitori chinezi au deschis mine de argint la Ampang, Pudu si Batu, pe malul unui rau noroios. S-au dezvoltat treptat, au devenit o ‘banda’ de gangsteri si au infiintat un oras de frontiera. Insa conducerea chineza si problemele interne (epidemii, focuri, ape nervoase) nu au ajutat prea mult la dezvoltarea zonei.

In cel de-al doilea razboi mondial, Kuala Lumpur a fost cucerita de Armata Imperiului Japonez, sub conducerea careia a ramas pana la venirea britanicilor, in 1945. Dupa ani de dezvoltare si inflorire, Malaysia si-a castigat independenta in 1957. Kuala Lumpur insa nu a fost ferita de miscarile sociale, care au culminat in anul 1969 cu asa numitul May 13 Incident, cand chinezii s-au rasculat impotriva malaysienilor si au murit multi oameni nevinovati. Nici anul 1998 nu a fost scutit de miscari politice si instabilitate. Cu toate acestea, in prezent, Malaysia este o tara libera. Iar Kuala Lumpur pare dornica sa se inalte spre cer, sa respire – in sfarsit.

Kuala Lumpur. Imaginea.

“Welcome to Kuala Lumpur”, a rostit stewardeza simplu, insa mie imi tremurau genunchii. Dupa un drum de 28 de ore, am inghitit nodul nerabdarii si am ramas in scaun privind aeroportul luminat discret. Cele 8 ore de zbor de la Doha imi inghetasera oasele, iar dupa ce am trecut de vama si formalitati si am iesit in aerul malaysian, am simtit ca traiesc din nou.

Un aer fierbinte, nemiscat, negru ca smoala, m-a inconjurat in acel aeroport imens, aflat atat de departe de lumea mea. Un autobuz fara lumini m-a purtat printr-un oras de abanos, cu stele pe care le ghiceam prin geamul murdar. Eram prea obosita sa simt vreo frica. Insa imi dozasem puterile si asteptam sa se intample ceva. Orice.

Imediat dupa un pod, am zarit turnurile Petronas si mi-am exprimat admiratia in acel autobuz, cu voce tare, gatuita de emotie. Lumea s-a intors zambitoare spre mine, erau plictisiti de manifestarile absurde ale turistilor. Insa eu eram fericita. Pur si simplu, treaza si fericita.

Imaginea pe care mi-a transmis-o Capitala Malaysiei este una duala – pe de o parte este stralucirea: turnurile, zgarie-norii, sarbatorile, noptile instelate, zambetele localnicilor, iar pe de alta parte este neputinta: casele mizere, magazinele cu obloane ruginite, lacatele, jafurile, pietele cu chinezarii ieftine, sobolanii, mancarea infecta de pe strazi, podurile mirosind a urina, caldura care arde tot, insa nu transforma.

Eu m-am indragostit de Kuala Lumpur la miezul noptii, pe Simphony Lake, in parcul elegant si inmiresmat de la poalele turnurilor Petronas. Am suspinat in drumul spre Batu Caves si spre Melaka, unde casele oamenilor aratau ca dupa razboi. Si i-am judecat pe acei oameni prin prisma europeanului care are. M-am reindragostit de Kuala Lumpur cand am privit-o de sus, din Luna Bar. Iar cand am coborat pe pamant, m-am ratacit, am umblat ore in sir pe strazi, dincolo de miezul noptii, acolo unde caldura se infrupta din umbre. M-am regasit in patul de hotel, uimita ca pot avea un astfel de oras. Uimita ca mai sunt.

Kuala Lumpur. Visele.

Am cunoscut in Kuala Lumpur cativa oameni: soferi de taxi joviali si corecti, receptioniste malaysiene entuziaste, vanzatori chinezi smecheri, un director de hotel care mi-a sarutat mana cu un gest lenes si britanic, turisti de toate natiile, indieni din temple, cu ochii dusi si vorba rara, indonezieni care trec cu privirea prin tine. Toti traiesc in acest oras mare, toti invata libertatea in fiecare zi. 

Toti isi doreste cate ceva pentru Kuala Lumpur: sa fie preturi mai mici, sa nu mai fie atat de mult trafic, sa fie caldura mai suportabila, sa fie mai curat, sa fie pace. Insa peste aceste visuri, intervin nuantele intime, personale. O proprietara de galerie de arta mi-a marturisit ca si-ar dori ca fiul sau sa mearga la studii in Europa. Un sofer de taxi a suspinat dupa iubita sa din Bali, iar un batran cersetor se intreba mereu si mereu ce e viata si de ce avem nevoie de bani pentru haine si mancare, de ce lucrurile simple nu raman simple.

Oamenii, in general, nu isi pun intrebari cu voce tare decat daca sunt nebuni sau… nu le pasa. Intrebarile nasc suspiciune si dispret. Esti judecat dupa marimea visului tau – cu cat este mai inalt, cu atat mai mari vor fi dezamagirile celor apropiati si ale celor care te invidiaza. Daca nici macar nu visezi sa faci pasi laterali, atunci esti privit cu ingaduinta si esti acceptat, pentru ca asa este rostul lumii. Sau cel putin, asa considera unii.

Visele unui mare oras sunt dospite din firmiturile de vis ale fiecarui om care traieste pe strazile sale. Locuitorilor din Kuala Lumpur li s-a spus ani la rand sa gandeasca in stil britanic, apoi li s-a luat acest privilegiu si li s-a dat o libertate pe care n-au stiut s-o masoare si s-o contablizeze. Se bucura fara doar si poate de ea. Sunt mandri. Sunt patrioti. Insa uneori amesteca lucrurile. Isi vand visele la colt de alee intunecoasa. In piete, amusina turistii cu bani, crezand ca pot sa le ia ceva din statut si avere. In parcul central au ridicat turnuri care au inspirat Hollywood-ul. Au mall-uri ca-n Dubai si Paris. Au hoteluri de o decandenta regala. Insa cei mai fericiti dintre ei nu au nimic. La fel ca peste tot in lume, goana dupa bani te saraceste si te imbatraneste inainte de vreme.

Cei mai fericiti oameni pe care i-am intalnit gandeau dincolo de ograda lor. Facusera lucruri in viata. Iesisera din tipare. Isi asumasera riscuri uriase, caderi ametitoare, valuri de groaza si celebritati nedorite. Schimbau ceva in oras incepand din casa lor. Incepand, mai ales, din inima lor.

Kuala Lumpur. Concluzie.

Kuala Lumpur este un oras tanar, cu ochi de batran. Este inutil sa vorbesti despre saracie, despre preturi, despre ploi si despre trafic. Este inutil sa vorbesti despre el, ca oras. Trebuie sa mergi acolo si sa-ti asumi un vis. Oricat de mare iti permiti!