Nu stiu cum sunt altii, dar eu cand ma apuc sa citesc o carte scrisa de o persoana pe care o cunosc sau admir, o fac cu oarecare teama, o teama intrucatva logica, strict legata de posibila valoare ori nonvaloare a volumului pe care-l tin in mana.
Ce poti sa faci daca nu-ti place, daca scriitura este una slaba, daca subiectele tratate sunt puerile? Taci si treci mai departe, evitand eventual orice referire la neinspirata ta lectura. Asadar, va puteti inchipui cat de usurat m-am simtit cand am descoperit in Marian Truta un autor inzestrat cu talent, sensibilitate si rabdare, iar in A doua venire am gasit o lume aparte, un fel de univers paralel construit cu migala, in care realitatea si mai ales progresul sunt simple himere in care credem doar pentru ca nu le-am pus niciodata la indoiala.
Volumul contine cinci povestiri, variind ca dimensiuni intre 8 si 70 de pagini. „Ubik, mon amour” este prima dintre acestea si are menirea sa le prefateze pe celelalte, introducand ideea iluziei, o iluzie ce imita perfect realitatea (care i se va dezvalui la un moment dat unui singur personaj), o idee cu care ne vom intalni, sub o forma sau alta, si in celelalte povestiri. Desi titlul face referire la romanul Ubik de Philip K. Dick, de unde autorul se inspira in alegerea spray-ului ca element harazit indepartarii valului care acopera lumea, stilul vioi si dezinvolt m-a dus mai degraba cu gandul la romanul lui Haruki Murakami, Iubita mea, Sputnik. Si cum titlurile sunt destul de asemanatoare, impresia mea cred ca este una indreptatita; referinta la Philip K. reprezinta in aceste circumstante un elogiu sau poate un semn de recunoastere. Actiunea este simpla si liniara, insa bine strunita si terminata printr-o dezvaluire (si, ca sa nu va tin prea mult in suspans, am sa va spun ca este vorba de o deconstructie aproape totala a realitatii, mii de ani de evolutie fiind, in acesta prima proza, complet anihilati), iar cu aceasta dezvaluire in minte ne vom avanta in povestirile urmatoare, mult mai lungi si mai bine inchegate.
„A doua venire”, textul care da titlul acestui volum, este, dupa cum se poate deduce si din titlu, promisiunea unei reveniri. Avem si de aceasta data de-a face cu o realitate modificata, o mostra de istorie alternativa in cel mai pur sens al cuvantului. Diferentele sunt transante, dar introduse treptat in naratiune, astfel incat cititorul se gaseste mereu sub spectrul unui element a carui lipsa devine aproape tangibila. Solomonarii ocupa in acesta lume un loc important, chiar primordial as putea spune; ei reprezinta, de fapt, axa societatii. Intalnim, de asemenea, conspiratii la nivel inalt si-o micro-naratiune („micro-” ca relevanta aparenta, nu ca intindere) perfect integrata in povestire. Firul epic se despleteste in doua piste si, cu cat una dintre ele capata mai multa importanta, cu atat cealalta pare mai mult aruncata in derizoriu, constituindu-se astfel o antiteza evidenta, care pare sa o sublinieze pe cea indusa, dintre uman si divin. Gesturile marunte savarsite de Iovan, insasi personalitatea sa, cu defectele si contradictiile sale, ajung sa capete un tragism amplificat de celalalt fir narativ, spre implinirea caruia intreaga lui viata se-ndreapta grabita, cu invalmaseala ei de sentimente, trairi si senzatii. Foarte inspirata mi s-a parut alegerea autorului de-a aduce in prim plan, ca instrument prin care este dusa la indeplinire o profetie biblica, un om normal, insignifiant din orice punct de vedere, dar prin care, iata, se decide destinul omenirii. Actiunile sale marunte si meschine devin nu doar relevante, dar si, cum spuneam mai devreme, tragice.
„Cumania 2010” este o povestire distopica amplasata in epoca de trista amintire a comunismului, dar ea poate fi citita si perceputa, de asemenea, si ca o parabola. Ideea care sta la baza ei apare tot intr-un roman semnat de Philip K. Dick, Omul din castelul inalt. In aceasta lume distopica in care suntem aruncati se speculeaza despre o alta lume, cea pe care o stim cu totii. Timpul se disociaza astfel intr-o realitate iluzorie si o alta concreta, fara ca vreuna din cele doua sa fi fost increata. Misiunea autorului este de-a o face pe-a sa credibila, iar a cititorului de a-si ridica semne de intrebare. In aceasta amalgamare completa, reminescentele unei lumi trec in cealalta. In cazul nostru, aceste reminescente par a fi victimele nestiute ale comunismului, simbolizate in cealalta de oamenii ziditi in propriile lor locuinte. O imagine puternica, funesta, reala.
In povestirea „Cu Gagarin pe Calea Victoriei”, Marian Truta abordeaza un stil putin diferit fata de cel cu care ne-a obisnuit, recurgand la folosirea unui registru variat de arhaisme si regionalisme, ceea ce m-a facut sa ma duc cu gandul la Cronica din Travnik a lui Ivo Andric. Atmosfera primeaza in aceasta proza, pentru ca ea ii confera textului veridicitate, si, avand in vedere subiectul abordat, veridicitatea este lucrul de care cititorul are nevoie pentru a crede in existenta acestui univers paralel. Decorul este cu migala creat, personajele credibile, reactiile lor asijderea. Am parcurs acest text dintr-o suflare, fara sa constientizez macar ca am de-a face cu o proza stiintifico-fantastica. La final am ramas insa putin dezamagit. Textul s-a terminat prea devreme, cand orizontul de asteptare al cititorului era inca larg, iar actiunea de abia se intrevedea. Ar fi mers continuat acest text, putea chiar sa fie transformat intr-un roman.
Ultima povestire cuprinsa in acest volum se intituleaza „Aevum Aeternum” si trateaza tot tema universurilor paralele, desi eu as numi-o mai degraba a realitatilor paralele. Proza este bine documentata, cu o actiune destul de simpla, dar bine ancorata in realitate si inca si mai bine sustinuta prin detalii. Pasiunea, indoiala, furia, toate aceste sentimente sunt descrise cu minutiozitate si veracitate, autorul lasand si de aceasta data impresia ca nu reda un text stiintifico-fantastic, ci unul cu vag caracter autobiografic.
Cu ce ramai la finalizarea lecturii? In primul rand, cu impresia ca ai gasit ceea ce cautai, ca ai izbutit sa te smulgi din realitate si sa traiesti pret de cateva ore (poate chiar si de-o viata, depinde ce raspuns gasesti la intrebarile ridicate de autor) intr-o lume aparte. In al doilea rand, cu bucuria de-a fi descoperit un scriitor roman atent la detalii, fara derapaje narative ori lexicale, care stie ce anume face o poveste reusita. Povestirile se leaga tematic intre ele, stilul e placut, limbajul atractiv, iar actiunea se petrece la noi in tara, cu personaje neaose si deprinderi care rezoneaza puternic in mintea noastra. Un volum de proza scurta foarte bun, cu mult peste buna parte dintre cele publicate la ora actuala pe alte meleaguri.
Addenda:
Cum ma pricep la descoperirea greselilor altora – dar niciodata nu le vad pe cele care-mi apartin – trebuie sa precizez ca am dat si peste cateva erori de redactare, minore si incidentale de altminteri: sa faca (p. 21), isparava (p. 27), ce-si el dorea (p. 57), cele doua (p. 92), cela mai intunecate (p. 134), are de-sa face (p. 136), creza ca am (p. 186). Le-am semnalat spre folosul editorului, la o urmatoare editie a acestui volum.
