Dorinta de a-l vedea pe Axl Rose si de a asculta live un album best of Guns N’Roses (1987-1992) a fost atat de puternica incat publicul adunat la Romexpo a rezistat unei intarzieri care tindea sa aduca un nou record printre cele deja stabilite de primarul Oprescu. Din fericire, intarzierea a fost de doar 110 minute: adica au inceput sa cante la 22.20 desi trebuia sa urce pe scena la 20.30. In acest timp, cei 15-20.000 de spectatori au huiduit si au fluierat in vreo 5 reprize, cum nu s-a mai intamplat la vreun alt concert…
In sfarsit, au aparut, au intrat reprede in priza, dar prima parte a concertului a fost una dezamagitoare. Mai ales ca trebuia sa privim catre un roacker colectionar de palarii, cu mișcari si ținuta de hip-hoper…Intra-adevar, pe youtube, noul GN’R suna groaznic, la fel si vocea lui Axl. Totusi, pe viu nu a fost dezastruos, cu toate ca aveam tot timpul in minte si urechi Guns N’Roses 1987-1992.
Practic, publicul a explodat cam dupa ora 23.30, atunci cand trupa a avut o serie inspirata: You Could be Mine, Sweet Child o’Mine, November Rain (cu intro Another Brick in the Wall, la pian), Knoking on Heaven’s Door si…o bucata din coloana sonora Pantera Roz, interpretata la o chitara cu doua brate de Ron “Bumblefoot” Thal. Aici a fost punctul culminant al concertului. Dupa alte doua melodii m-am retras spre casa, Don’t cry auzindu-se cum paraseam zona Romexpo.
Uitandu-ma la cei trei chitaristi din actuala formula GN’R, am inteles mai bine ce a insemnat Slash pentru aceasta trupa hard rock. Si poate ca s-a vazut cel mai bine la Sweet Child../November Rain. Slash a invelit GN’R cu un sound inconfundabil. Maiestria lui la o chitara Gibson ii obliga pe cei care urca pe scena pentru a interpreta melodiile Guns sa-l copieze, sa redea cat mai fidel interpretarea sa si orice deraiere e sanctionata de publicul cunoscator.
Despre negrul cu caciula de la tobe, nu mai zic nimic…Era in simbioza cu lanturile si ghiulurile lui Axl
Niste destepti au interzis prezenta cu orice fel de aparat foto. Am preferat sa nu risc si l-am lasat acasa. E primul concert de anul asta la care particip fara camera foto. Oare cine are de pierdut?
Nu are rost sa vorbesti de concluzii pentru ca este o manifestare artistica din care am avem de castigat, ne mai imbogatim (fie si prin critici), se mai implineste un o bucatica de vis de adolescent, te incarci cu sunete, fredonezi, reasculti…Nu a fost chiar atat de nasol, desi un prieten spunea Guns Fake’N Roses
Iesim din nou in strada saptamana viitoare, ne adunam la Zone Arena
Pana atunci, Ozzy buna!
