La secerat de orez in orasul viitorului, Auroville

La secerat de orez in orasul viitorului, Auroville

Fiind idealista de felul meu, ma mai trazneste cate o idee si am impresia ca e foarte tare. Doar ca in majoritatea cazurilor, curios lucru, cam ce este in mintea mea a fost pus in practica de cineva, candva. Nimic nou pe lume.

Asa se face ca destinul (adica un google search) mi-a scos in cale prin 2 click-uri si 3 miscari locul din visurile mele: “un loc unde oameni care sunt pe aceeasi lungime de unda sa traiasca aproape de natura, slow, unde banii sa nu fie asa de importanti, iar scoala sa ii deschida mintea omului, nu sa i-o incorseteze“. Utopie, nu? Well, mare mi-a fost mirarea cand am dat de Auroville, oras-experiment localizat pe coasta de Sud-Est a Indiei, aproape de fosta colonie franceza Pondicherry.

La scop scria frumos: ”Auroville isi propune sa fie un oras universal unde barbati si femei din toate tarile sa traiasca in pace si armonie, dincolo de nationalitati si de orice credinte religioase sau politice. Scopul Auroville este sa realizeze uniunea umana”.  Da, acesta este idealul.

Acum sa vedem cum arata realitatea.

Auroville a luat fiinta in 1968 la initiativa unei femei pe nume Mira Alfassa, numita de oameni “Mama”. Sustinand idealul de unitate in diversitate, Guvernul Indiei si UNESCO au devenit parteneri ai acestui proiect care, pe langa incurajarea comuniunii intre oameni isi propune sa fie un hub pentru inovatii culturale si economice. Aici se studiaza si se fac experimente legate de sustenabilitate, energie regenerabila, agricultura organica, stil de viata ecologic, educatie si convietuire multietnica.

Inceput de la zero, pe un pamant arid, Auroville a atras oameni din intreaga lume care au pus umar de la umar pentru a-l transforma intr-un loc fertil, plin de verdeata. In prezent, aici traiesc peste 50.000 de oameni din 45 de tari. Cu ce se ocupa? Unii au ferme, altii lucreaza in unitatile economice ale orasului: ateliere, scoli, restaurante, centre culturale. In Auroville nu exista proprietate privata. Se traieste simplu, dar nu neaparat primitiv, in contact cu tehnologia, dar nu legat de ea.

Cand alegi sa te muti in Auroville renunti la ideea de a poseda. Dispare, astfel conceptul de proprietate privata si acumulare. Oamenii nu mor de foame dar nici nu alearga dupa castiguri materiale. Cei care traiesc aici nu muncesc pentru a-si castiga traiul, toti membrii comunitatii fiind ajutati printr-un fond comun.

Eu am fost curioasa sa vad cum e sa locuiesti acolo, asa ca am petrecut….

….5 zile la Ferma Solitude

Daca vrei sa stai o perioada in Auroville ai de ales intre guest house, unde se plateste, sau ferme care au nevoie de voluntari. Daca va imaginati ca nimeni nu se inghesuie sa munceasca pamantul de la Auroville, va inselati amarnic. In sezonul turistic, adica iarna, chiar daca ai brate vanjoase, fara pile e destul de greu sa gasesti un loc gratis la o ferma. Eu nu am avut pile, dar am cunoscut pe cineva care a rezolvat problema. Asta fiindca mi-am propus sa ajung la Auroville cu mult inainte de a merge in India si, fara sa misc un deget, Legea Atractiei si-a facut efectul, scotandu-mi in cale exact omul potrivit. Vorbesc serios! 🙂

Ferma Solitude a fost infiintata de catre un englez pe nume Krishna McKenzie (da, Krishna nu e nume de englez) care in prezent locuieste aici cu sotia lui, Priya (localnica din Tamil Nadu) si fetita lor Chandani. La capitolul rezidenti permanenti se adauga familia Priyei si Khaled, originar din Egipt. Khaled e un free spirit care dupa ce a lucrat in cosmopolitul Bangalore a decis sa renunte la viteza, stres, costum si cravata si sa isi traiasca viata departe de aglomeratia urbana. Stilul de viata de la Solitude i se potriveste ca o manusa: pantaloni scurti si bust gol, silueta de Tarzan, asa arata trainerul voluntarilor veniti sa experimenteze viata la ferma. Adevarul e ca, gandindu-ma la Khaled, nu mi-l pot imagina altfel decat in natura.

Curiozitatea mea principala era sa aflu ce fel de oameni s-au gasit sa vina pana aici si sa mai si lucreze pe branci fara sa fie platiti. Pe “plantatie” eram zilnic cam 10 voluntari, majoritatea cazati la ferma. Toti din Europa de Vest: UK, Irlanda, Franta, Austria, Suedia, Germania. Toti tineri. Toti din tari in care lucrul pamantului se face mecanizat. Hippie kind of style. Interesati de ecologie, sustenabilitate. Back to basis. Calatori, nu turisti. Genul de oameni satui de “civilizatie”.

Imi amintesc vorbele lui Cyrinne, un francez cu parul cret care tot timpul aprindea focul dimineata: “Cum sa mai vrei sa mergi la cinema cand aici zi de zi vezi cel mai frumos spectacol din lume, gratis: Apusul Soarelui”. Bravo Cyrinne! Stiam eu ca francezii se pricep la “savoir vivre” 🙂

Am intrat un pic in vorba cu o familie din US. Venisera sa fure meserie in ale agriculturii organice. Aveau in jur de 40 de ani si erau super entuziasmati ca, back home au si ei o mini ferma unde fac experimente. Si e chiar minunat sa nu mai mearga la supermarket sa isi cumpere de-ale gurii. Foarte de treaba oamenii.

In alta zi un grup de turisti a venit sa guste din mancarea vegetariana bio cu legume de la ferma. Noi, voluntarii am fost cei care i-am primit. I-am asezat pe jos si i-am servit pe frunze de bananier. Orez, samber (o mancare de legume specifica in Tamil Nadu) si salata.

Lucram 6 ore pe zi si primeam mancare gratis la micul dejun si la pranz. Pentru cina contribuiam toti cu bani ca sa cumparam ingredientele. Aveam o bucatarie in aer liber cu toate ustensilele necesare. Dormitoarele erau in copaci J Eu, cum nu am prins asemenea lux, a trebuit sa stau la cort. Dar a fost mai bine asa fiindca daca ma cataram pe acolo as fi avut nevoie de plasa de tantari.

Ce fel de munca faceam? Fiind ferma organica, totul se lucra cu oameni.

Cules de flori de rosella, bune pentru ceai, sirop si dulceata.

Daca voluntariatul la ferma parea o idee romantica, dupa 3 zile de secerat orez in soarele Indiei de Sud, am inceput sa imi schimb parerea. Neobisnuita cu efortul fizic am facut febra musculara instant. Dar a meritat din plin. Principala lectie invatata pe propria piele a fost “mancarea se produce cu multa truda”  Asadar, sa nu irosim orezul 😉

Sufletul orasului

In ultima zi de stat la ferma, cand corpul meu a zis ca vrea o pauza, am decis sa vizitez centrul orasului, adica Matrimandir, un templu cu totul special. Asezat in mijlocul unei gradini imense (numita “Peace”) in care nimic nu creste la intamplare, templul pare ca iese afara din pamant ca un imens glob auriu.

In gradina dimprejur se afla cel mai vechi copac, un banyan caruia timpul i-a transformat o parte din ramuri in tulpini. Banyan-ul e asa de interesant! Are o coroana imensa sustinuta de mai multe trunchiuri care coboara din cer si prind radacini.

Daca exteriorul Matrimandir-ului cu gradina sa e un spatiu de vis din care nu-ti mai vine sa pleci, interiorul e ceva cu totul unic: dupa ce iti lasi incaltamintele la intrare ti se ofera o pereche de ciorapi albi si esti ghidat prin incaperea in forma de spirala pana ajungi in centru. Acolo, liniste. Liniste …….. totul alb imaculat, de jur imprejur, de la covor pana la tavan. Iar in mijloc, un glob de sticla in care patrunde o raza de soare.

Incheiere

Acum, m-am linistit si eu ca am ajuns la Auroville, probabil mi-ar placea sa locuiesc acolo, candva 🙂

Cat la suta din idealul invocat la inceput se regaseste in realitate? N-as putea sa spun. Oricum, nu va asteptati ca in Auroville sa fie pacea pe pamant si toate problemele rezolvate. Auroville e un loc in care se intampla ceva, se incearca ceva. Altceva. Si o mana de oameni, din toata populatia globului, ia parte constient si voluntar la aceast proces. Fiindca, pana la urma provocarile individuale si universale nu se rezolva instant. E work in progress.

Sunt sigura ca orase sau comunitati ca Auroville mai sunt prin lume sau vor fi create. Fiindca Auroville ca loc nu conteaza asa de mult. Important e motivul pentru care a aparut si pentru care atatia oameni aleg sa traiasca acolo.