24 septembrie 2014. Aterizam in Denpasar dupa mai bine de 16 ore de zbor. E primul aeroport in care vad, peste tot, mocheta pe jos. Ma asteptam la flori multe si colorate, oameni zambitori si calzi, dar merge si-o mocheta. Cu ea vine la pachet o taxa de 35 de dolari de caciula pentru visa on arrival, plus o coada generoasa la ghiseele unde ti se acorda, efectiv, viza de intrare. Sunt vreo cinci deschise. Inaintam repejor. Peste tot scrie sa mergi singur la ghiseu. Cu toate astea, in fata functionarilor balinezi ajung mai mult cupluri. Lor pare ca nu le mai pasa. Iau pasapoartele si le pun, pe rand, viza. Dupa care le dau, in cuplu, inapoi.
Obtinem aprobarea oficiala de a zabovi 30 de zile in Bali. Intentionam sa stam doar 16, dar cine stie ce mare dragoste ne-o lovi.
Inaintam spre locul de ridicare a bagajelor. Geamantanul nostru Samsonite albastru petrol ne asteapta langa banda rotativa. Ne uitam insistent dupa trollerul mic si gri care nu pare sa fi ajuns inca. Dupa vreo trei patru minute de asteptare si priviri ingrijorate, ma abordeaza un balinez slabut, pe la vreo 30 de ani, cu un zambet larg, care-i descopera aproape toti dintii albi.Cum arata bagajul pe care nu-l gasiti? Mic, gri inchis, Samsonite. Cu eticheta galbena, nu?
Da, si trollerul avea eticheta cu Priority. Totusi, nu era pentru prima data cand ne ajunge un bagaj cu prioritate la coada cozilor. Ma uit la barbatul asta cu un cap mai scund ca mine si ma intreb de ce m-o fi ales din marea de turisti in asteptare. Se asterne linistea pret de cateva zeci de secunde. Ne uitam din cand in cand unul la celalalt si-mi zambeste de fiecare data.
In timp ce-i striga ceva pe limba lui colegului de breasla, aflat mai aproape de banda cu bagaje, scot ghidul Lonely Planet din geanta. Il intreb care-i locul lui preferat de pe insula. Incepe sa-mi insire nume cunoscute: Kuta, Seminyak, Jimbaran, Ubud – cele mai turistice statiuni/orase din Bali. Il intreb unde merge sa se relaxeze, departe de turisti. Imi zice de Candidasa. Scrijelesc repede numele pe ghid. Nu tin minte sa fi citit ceva despre locul asta.
Colegul lui sta langa Bogdan, in dreptul golului prin care intra bagajele pe banda. Cand mai ca ne pierdusem speranta ca va mai aparea bagajul, micutul Samsonite cade la picioarele noastre. Dau sa-l apuc de maner, insa balinezul mi-o ia inainte. Ei doi merg in fata noastra, unul cu bagajul mare, celalalt cu bagajul mic. Trecem printre magazine duty-free si observ ca amandoi poarta la gat ceva legitimatie. Nu dupa mult timp se opresc brusc si se uita la noi.
Noi o luam pe alta parte cu bagajele. Daca puteti sa ne dati acum..
Citisem in ghid ca daca in aeroport te ajuta cineva cu caratul bagajelor se obisnuieste sa dai 5000 de rupii indoneziene pentru cele mici si 10.000 pentru cele mari. Ma uit in portofel. Singurii bani cash pe care-i am sunt cei primiti rest de la plata vizei. 20.000 de rupii mai exact. Perfect. Ii intind si-l vad cum se stramba. “This is little money in Bali!”, imi zice si imi arata o bancnota, cea pe care o voia el. Tine un deget peste cifre, imi zice doar ca e aia rosie.
Bogdan intreaba de un bancomat. Nici o problema, e aproape. Unul dintre balinezi pleaca cu el, eu raman cu cel care m-a abordat initial. Fac eforturi sa-mi aduc aminte care-i cursul rupii – dolari. Era ceva cu impartit la 10.000. Bogdan apare victorios cu un teanc de bancnote. Ii intinde una rosie amicului meu balinez. El zambeste si zice ca e nevoie de una si pentru prietenul lui. Bogdan, incurcat, da sa-i intinda a doua bancnota. Imi reped mana peste bancnota inainte sa o apuce balinezul si ma uit la cifre – 100.000 de rupii. Impart la 10.000. 10 dolari. Ma incrunt. Cum una si pentru prietenul tau? Puteti sa o impartiti pe cea primita deja. Nu, nu, astia-s bani mici in Bali. Nu-i frumos ce faci, sa stii. Sunt bani multi si incerci sa ne pacalesti. Asa primiti voi turistii?
Rade. All good, all good. Si porneste cu bagajele pe un culoar laturalnic.
Bine ati venit in Bali, paradisul pe pamant!
