Gandindu-ma la cele doua zile de participare la East European Comic Con, nu imi vine in minte decat un citat din filmul Mean Machine, unde echipa detinutilor unui penitenciar britanic de maxima securitate joaca impotriva gardienilor aceleiasi inchisori. Si castiga. Iar replica in cauza este: „For the last hour of my life, I have been free!”
Se cerea un eveniment ca asta la noi. Si s-a vazut ca se cerea pentru ca publicul participant l-a absorbit in toata frumusetea si ciudatenia lui. Vazand cum arata un astfel de festival la San Diego sau la New York, nu puteai fi decat impresionat si tulburat de masa de oameni ajunsa acolo inca de dimineata. Oh, si ce oameni! Nu credeam ca la noi vor veni cosplayerii, sau, daca vor veni, vor sta rusinati in vreun colt: cum adica sa defilezi costumat intr-un personaj din Half Life sau sa defilezi in bikini aurii, pe post de elfa? Si totusi au venit, s-au pozat cu oricine dorea sa le imortalizeze nu atat costumele, cat atitudinea, s-au imprietenit. Fara bariere, fara prejudecati.
Cred ca asta mi-a placut cel mai mult. Oamenii. Veniti din oras, din localitati indepartate, din tari europene, stiind ca vin sa ia parte la o miscare, nu la un eveniment. Iubitorii de fictiune s-au adunat la standuri, in jurul artistilor, la paneluri, la concursuri, au format grupuri de prieteni noi si au schimbat idei si pareri despre lucrurile pe care le iubesc cel mai mult. N-ai cum sa nu te emotionezi sau sa nu te inclini cand vezi copii de 14 ani integrati perfect in atmosfera, stiind lucruri pe care adultii nu le stiu si nici nu le pasa ca nu le stiu, vibrand toti ca unul la aceleasi referinte culturale.
Culturale, zic, si a doua revelatie vine natural. Lumea asta le va apartine lor, pustilor de la Comic Con. Gamerilor, desenatorilor, scriitorilor, actorilor in devenire, ciudatilor. Ei sunt cei care citesc de pe Kindle, ei sunt cei care vorbesc engleza deloc academica, dar cea urban-ancorata in realitatea jocurilor pe care le joaca, a serialelor la care se uita, a benzilor desenate pe care le citesc. Lor le apartine lumea asta care inventeaza cate un gadget in fiecare zi si care produce o revolutie in fiecare secunda. Revin la ideea de oameni liberi. Cunoasterea si acceptarea, imbratisarea chiar a tot ce e nou, tot ce e diferit, tot ce are loc „acum”, asta cred ca este adevarata libertate. Mi s-a restaurat cumva increderea in umanitate in astea doua zile. Generatia asta, a mea, si mai ales cea de dupa mine, va rupe barierele si va izbucni sa cuceresca lumea. Sau sper ca o va face.
Am avut o strangere de inima si o bucurie in acelasi timp parcurgand interminabil in sus si in jos aleea artistilor. Au venit, intr-adevar, sa isi vanda produsele. Dar mai ales au venit sa arate ca exista. Fara buget, fara branding, fara masini de PR care sa ii duca in spate. Au venit acolo cu arta lor si cu increderea ca intr-o zi se vor transforma in niste nume pe care lumea le va rosti cu admiratie. Am vizitat standuri deja celebre, care vand numai pentru ca se cheama intr-un fel, si am vizitat standuri la care stateau oameni minunati, oameni muncitori, oameni pasionati, vorbind, explicandu-si arta, convingand, amuzand si capatand simpatie numai pentru ca entuziasmul ala proaspat, de debutant, te misca mai mult si mai greu decat firma sub care tai chitanta.
Am avut placerea, pentru doua minute, sa schimb doua vorbe cu agenta lui John Rhys-Davies, Julie. Am vazut-o pe tot parcursul evinementului insotindu-l pe Gimli, o femeie de otel, o femeie de un bun simt atat de simplu si de firesc cum numai in occident gasesti, o femeie cu un caracter pe care nu ai cum sa nu il admiri. Mi-ar placea ca agent, candva, sa ma ridic macar la jumatate din inaltimea ei… profesional vorbind, ca fizic, slabe sanse. Am auzit-o cerandu-si scuze ca este „a total bitch to the fans”, dar argumentand impecabil de ce este asa si nu altfel, am vazut-o punandu-si la punct clientul si am vazut-o punandu-si jobul mai presus de emotii, de cerintele fanilor, de propria ei oboseala, de propria ei nevoie de a mai sta din cand in cand si jos.
Ce mi s-a mai intamplat fain? M-am trezit de cateva ori conversand in engleza cu romani, pentru ca pleiada de limbi vorbite pe acolo era suficient de vasta ca sa nu risti sa nu te faci inteles. Am luat lectii de manuire a unui lightsaber dublu marca Darth Maul de la un Darth Maul de origine maghira daca nu ma insel, am vanat ca o adevarata groupie standul de tricouri pictate manual si am stat la o tigara cu doi Ghostbusters. Asta e libertatea. Sa unesti oameni si idei din toate colturile universului si sa ti se para natural sa fie asa.
Comic Con-ul asta al nostru romanesc a fost cu siguranta dincolo de asteptarile oricui. In bine. In tulburator de bine, as zice. Am vazut nascandu-se idei pe loc, posibilitati de colaborare pe termen lung, prietenii care sunt menite sa reziste.
Cum s-a vazut evenimentul din prisma omului venit acolo ca sa promoveze si sa vanda carti? Mi-a placut la nebunie. Sa le povestesc oamenilor despre ele. Sa le povestesc despre autorii lor, sa le spun ca in unele cazuri cartea a batut filmul, sa le spun ce am simtit eu ca cititor, nu ca om de la stand. Sa le dau detalii despre fiecare, sa le trezesc interesul, sa conversam despre carti ca despre niste prieteni.
Si inca o data, si inca o data, si de cate ori o sa mai am suflare sa repet lucrul asta, cel mai important capital, cea mai puternica resursa, cel mai frumos lucru pe care il poti castiga, sunt oamenii. A durat mai mult de o ora. A durat doua zile. Si a meritat fiecare minut.
