Spania, si odata cu ea Europa, sunt la cheremul deciziilor luate de Casa Regala Marocana si de Guvernul acesteia, jandarmi de la granita de sud a Spaniei si a Europei. Politica de migratie aparata de Bruxelles si de toate statele membre ale Uniunii Europene de cel putin 30 de ani lasa cea mai mare parte a controlului migratiei in mainile tarilor vecine precum Turcia si Maroc.
Spania are acorduri bilaterale similare cu Maroc din 1992, cu Mauritania din 2003 si cu Senegal din 2006. Ajutorul pentru dezvoltare a fost chiar legat de controlul migratiei.
Marocul, la fel ca Turcia, foloseste pur si simplu mecanismele la indemana pentru a protesta impotriva deciziilor spaniole sau europene in diverse chestiuni, de la pescuit la chestiunea Sahara Occidentala pana la coruptie sau pentru a cauta compensatii politice sau economice, de care multe uneori sunt legate. De data aceasta s-a datorat spitalizarii la Logrono a lui Brahim Ghali, presedintele Republicii Arabe Saharawi Democratice si secretar general al Frontului Polisario.
Rabat o face pentru ca, la fel ca Ankara, Europa i-a acordat acea putere de santaj
Autoritatile marocane au exemplul Turciei. Razboiul din Siria a aruncat milioane de refugiati pe drumuri si turcii au aflat in luni de zile ca, pe langa faptul ca sunt o tara de tranzit, ar putea fi si o tara de blocaj in schimbul banilor europeni. Multi bani europeni. Din 2015, Bruxelles-ul a platit peste 3.000 de milioane de euro, care ar putea ajunge la 6.000 de milioane.
In principiu, acestea ar trebui cheltuite pentru a ajuta la imbunatatirea vietii a patru milioane de refugiati sirieni gazduiti in Turcia. In 2020, Turcia a aruncat din nou mii de oameni catre punctul de trecere a frontierei terestre care traverseaza raul Evros, la granita sa cu Grecia. In schimb, a primit vizita Angelei Merkel, mai multe fonduri europene si tacerea europeana in fata actiunilor sale militare din nordul Siriei.
Ziarul ‘El Pais’ spune vineri ca Bruxelles calculeaza cele 13.000 de milioane de euro pe care Marocul le-a primit din 2007 in diverse „programe de cooperare, inclusiv cele care vizeaza imbunatatirea controlului fluxurilor migratorii”. Dar Rabat stie ca, daca vrea mai mult, va primi mai mult, chiar daca Bruxelles-ul avertizeaza acum ca poate opri transferul de fonduri.
Turcia si, in cazul spaniol, Maroc, au la indemana parghia santajului pentru aceasta externalizare a controlului imigratiei. Avand in vedere lipsa cailor legale de migrare, guvernele lor sunt cele care impiedica candidatii migranti si solicitantii de azil sa calatoreasca in Europa. Sistemul are avantaje evidente pentru toti.
Guvernele europene sunt scutite de a fi nevoite sa foloseasca in mod continuu o mana grea si „problema imigratiei”, care ar umple dezbaterea politica in beneficiul intregii extreme drepte europene. Spania, din cauza locatiei geografice a Ceuta si Melilla, se confrunta cu o situatie diferita, deoarece are o granita terestra cu Africa, dar tari precum Italia sau Franta vad migranti sosind din sud doar daca guvernele Maghreb decid acest lucru. Bruxelles stie ca ori de cate ori au dorit au controlat plecarile barjelor. Tarile din sud primesc fonduri care in mod oficial merg partial catre programele de control al imigratiei, dar a caror destinatie finala este intotdeauna greu de urmarit.
Sistemul genereaza si probleme evidente. Prima si cea mai grava este pierderea imensa de vieti omenesti. Potrivit Agentiei Natiunilor Unite pentru Refugiati (UNHCR), intre 2014 si 2020, 20.550 de persoane s-au inecat in timp ce incercau sa traverseze Mediterana. Migrantii sunt folositi ca obiecte de extorcare.
Incalcarile drepturilor omului sunt foarte grave. In Libia, Organizatia Natiunilor Unite pentru Refugiati a denuntat totul, de la violul sistematic al femeilor pana la pietele de sclavi. De asemenea, sistemul incurajeaza, in ciuda faptului ca se repeta contrariul, afacerile mafiilor traficantilor de persoane, care ar ramane fara el daca ar exista modalitati legale de migrare. Fara aceasta solutie, aceste mafii sunt cele care organizeaza in mod normal calatoriile. Si cei care platesc pentru ele.
In cele din urma, sistemul acorda tarilor din sud, deocamdata Marocul in cazul Spaniei –in trecut, prin ruta canarelor, s-a intamplat si cu Mauritania si chiar cu Senegal, puterea de a decide cand sa deschida si cand sa inchida „robinetul”.
Oficialii europeni repeta in mod privat de ani de zile ca solutia este evidenta, dar toxica din punct de vedere politic. Consta, inteleg ei, in a lua unor tari precum Maroc si Turcia puterea de a decide cand permit si cand nu permit plecari. Asta nu ar trebui sa insemne o crestere sau o scadere a migratiei (numarul sosirilor ar putea creste, dar si numarul deportarilor), dar ar insemna ca guvernele europene ar trebui sa se ocupe de gestionarea frontierelor lor.
